Interviu cu Maria Bumbaru, „Doamna detectivilor din România”, pentru Colegiul Universitar Spiru Haret: Profesia este fascinantă prin varietatea situațiilor pe care ți le aduce pe masa de lucru. Cel mai adesea legate de viața oamenilor, adevărate romane
editor | Detectiv particular |
Șase luni de la deschiderea Agenției de Detectivi Particulari au însemnat doar telefoane de la prieteni. Scepticismul în rândul presei în ceea ce privește prima femeie detectiv din România, teama pe care a simțit-o pentru viața sa într-un caz din Italia au făcut-o mai puternică și mai determinată să arate satisfacțiile oferite de această profesie. O profesie care nu înseamnă un program obișnuit, însă care aduce provocare, adrenalină, dorința și responsabilitatea de a afla adevărul, precum și mulțumirea oferită de rezolvarea cazului.
Maria Bumbaru, Doamna Detectiv, care a demonstrat că această profesie se poate practica de pe tocuri, și nu neapărat cu binoclul în mână, a acordat un interviu pentru Colegiul Universitar Spiru Haret, unde se studiază specializarea Detectiv Particular, în care ne vorbește despre provocările întâmpinate de-a lungul timpului, despre satisfacțiile domeniului, dar și despre viitorul acestei profesii în România.
Ce v-a determinat să alegeți profesia de detectiv particular? Spuneți-ne câteva cuvinte despre parcursul dumneavoastră profesional.
Evenimentele istorice (schimbarea regimului în 1989) și vârsta pe care o aveam la acel moment, mă determină să spun că totul a venit la timp: un timp propice deciziilor și alegerilor care aveau să mă aducă exact în momentele începuturilor detectivismului actual în Romania. Pentru cei mai mulți dintre profesioniștii domeniului, dorința de a deveni detectiv particular crește odată cu conturarea trăsăturilor care stau la baza alegerii: dorința de a descoperi adevărul, dragostea pentru oameni, dorința de a depăși limitele și a ajunge acolo unde poți face lumină…
Încă din copilărie am avut mintea plină de acțiunile lui Hercule Poirot sau ale lui Sherlock Holmes… Mi-a plăcut să dezleg enigme, să completez puzzle-uri complicate, să îmi exersez logica (am învățat bine doar dacă am înțeles logica lucrurilor, nu am fost o „tocilară” care doar a memorat), pe scurt, mi-a plăcut „să știu”…
În spatele imaginii unei femei frumoase, se află o persoană dinamică, hotârâtă și fermă. Întodeauna a vrut să își testeze limitele și să facă temeinic lucrurile în care crede. Dacă nu ar fi ales acest drum, Maria Bumbaru ar fi vrut să fie jurnalist de investigații, avocat sau psiholog. Însă își dorea ceva care să o provoace și mai mult…
Am ales investigația privată, profesia în care sunt într-o competiție permanentă cu mine, profesia în care niciodată nu știu suficient, întotdeauna învăț lucruri noi și, cel mai important, am posibilitatea de a trăi experiențe unice, o mie de vieți într-una singură.
Parcursul profesional a însemnat mai întâi o profundă și chiar costisitoare documentare asupra domeniului despre care în România nu se cunoștea nimic…a continuat și continuă și acum, cu cursuri, perfecționări profesionale în țară și în străinătate. Investiția în pregătirea profesională este cea mai importantă.
Am înființat Agenția de detectivi în anul 1999, investind în birou tot ce dețineam la acea dată. Drumul nu a fost și nu este ușor. Dar niciodată nu m-a încercat gândul să renunț.
A existat o persoană care v-a influențat traseul profesional?
Da, au fost mai multe persoane. Întotdeauna am purtat recunoștință mentorilor mei și persoanelor care m-au încurajat în momente dificile ale parcursului profesional. Unii dintre mentorii mei nu mai sunt în viață, am fost norocoasă să îi întâlnesc, le datorez enorm.
Dintre toți cei pe care cu mare recunoștință i-aș enumera aici, am ales să vorbesc doar despre un bun prieten avocat, un exemplu de profesionalism, o adevărată enciclopedie, de o exigență și de un perfecționism aproape insuportabile (studiase medicina, care a fost pasiunea lui și apoi, silit de împrejurări, dreptul). Când a auzit că vreau să deschid o agenție de detectivi și că nu doresc să fiu avocat (deși lucram în biroul lui), mai întâi a pufăit furios din țigară, apoi m-a țintuit cu privirea și m-a întrebat prevenitor dacă nu cumva am înnebunit! Când a înțeles însă că sunt hotărâtă, mi-a pus o singură condiție: să fac lucrurile serios! Și cât de bine pot.
M-a ajutat să ajung la cele mai bune birouri de detectivi din S.U.A., Canada etc. Am întâlnit detectivi – adevărate legende (în Austria, Germania, Canada, Pakistan etc.) care mi-au devenit modele și de la care am învățat ceea ce nu se găsește scris în cărți.
Dar, la fel de mult mi-au influențat traseul profesional și aceia cu care am pus bazele Asociației Naționale a Detectivilor din România și care m-au onorat cu încrederea cu care s-au alăturat acestui domeniu.
„Doamna detectivilor din România”, așa cum ați fost supranumită, a fost cea care a deschis prima agenție de profil din România. Care sunt primele amintiri legate de această profesie?
Zâmbesc întotdeauna când îmi amintesc acele zile… Așa cum am mai spus, am investit în deschiderea biroului cam tot ce aveam la acea dată. Despre detectivi nu se știa mai nimic. În acel timp, „Cartea de telefoane” și „Pagini aurii” erau cam cele mai importante mijloace de informare, de reclamă. În cartea de telefoane eram la litera „A”… Agenția de detectivi – ușor de găsit!
Cred însă că mai mult de jumătate de an m-au sunat numai prietenii și cunoștințele, deși eu veneam punctual la birou la ora 09.00 și plecam la ora 17.00. Îmi impusesem acest program, gândind că nu se cuvine să sune cineva la birou și să nu răspund. Scrisesem „Managementul Agenției de detectivi” și doream să mă conving că tot ceea ce spusesem acolo era aplicabil. Calculasem cheltuielile, fiecare dotare, chiar și salariul meu.
Zilele treceau și eu îmi amintesc acum, răbdarea și seriozitatea cu care îmi aranjam zilnic agenda pe birou, pixurile, și apoi citeam conștiincios din cărțile pe care le cumpărasem din străinătate, despre cazuistică și metode și tehnici de investigare, despre legile din alte țări. Până în ziua în care a sunat primul client: o doamnă în vârstă, al cărui chip mi-l amintesc perfect. Primul meu caz adevărat!
Amintirile din acea perioadă sunt indiscutabil legate de preocuparea de a avea reglementări legale în domeniu, de a convinge că aceasta este o profesie, nu o aventură.
Presa nu încuraja deloc domeniul, ba mai rău căuta „senzaționalul” și prezența detectivului particular, așa cum și-l inchipuia, spionând cu un binoclu printre boscheți și cu șapca pe ochi. Mi-a fost greu să îi conving să mă primească la emisiuni purtând pantofi cu toc si deux pieces elegant. Mi se cereau fotografii cu binoclul în mână, cu lupa, cu șapca, se declarau nemulțumiți să filmeze un birou plin de dosare și cărți, iar în spatele lor, o femeie. Ce fel de detectiv este ăsta ?
Cum ați reușit să faceți performanță într-o carieră dominată de bărbați?
Întotdeauna am crezut că performanța în orice domeniu are la bază pasiunea cu care faci lucrurile, perseverența și crezul personal. Este adevărat că în domeniul detectivistic sunt puține femei, dar sunt foarte apreciate.
Cred că avantajul meu a fost dat de modul în care m-am documentat asupra profesiei, de faptul că am călătorit în multe țări și am cercetat cum se petrec lucrurile acolo și am reușit să am o viziune asupra modului în care trebuie să se desfășoare lucrurile. Am întâlnit mulți detectivi particulari străini, am vizitat birourile lor, i-am văzut la muncă împreună cu copiii lor…
Pentru mine nu a existat niciodată cale de întoarcere sau soluții de rezervă. Și cred că această determinare, modul în care am visat profilul detectivului particular român, crezul meu personal în viitorul acestei profesii, mi-au adus recunoașterea și respectul colegilor.
Ați avut un caz în care v-ați temut pentru viața dumneavoastră?
Desigur, sunt multe situații în care viața îți poate fi pusă în pericol. Pentru asta, nu trebuie să fii detectiv particular, este de ajuns să conduci imprudent spre exemplu. Dar, există într-adevăr în cariera fiecărui detectiv particular cel puțin un caz despre care își amintește că „a scăpat ca prin urechile acului”.
Eu îmi amintesc despre un caz care m-a dus undeva mai jos de Napoli, și unde imprudentă recunosc, m-am aventurat cu o mașină închiriată într-o zonă total necunoscută, unde operau niște traficanți. Atenți la indicațiile GPS-ului, (unde introdusesem o adresă despre care aveam ceva informații), care ba avea semnal, ba nu avea, ne-am trezit eu și însoțitorul meu avocat drept în spatele mașinii pe care o căutam.
Am fost descoperiți evident, eram un fel de extratereștri în satul acela de munte, cu case risipite pe tot felul de coaste, cu drumul îngust pe care nu puteam întoarce, sat în care se cunoșteau toți, și toți făceau trafic de ceva, după cum am aflat ulterior. O mașină ne-a blocat drumul în față, alta în spate… ca în filme. Am jucat rolul unor proști rătăciți, incapabili să înțeleagă ceva, în cele din urmă ne-au dat drumul. Am simțit frica asemenea unui șarpe rece, mi-am reproșat faptul că m-am aventurat într-o zonă de care eram nu numai străini, dar despre care chiar știam că este evitată chiar și de italieni.
Mi-a fost mai clar ca niciodată de ce detectivul particular trebuie să fie prudent și să se documenteze bine înainte de a acționa.
Ne puteți da detalii despre cel mai lung caz la care ați lucrat?
Îmi este greu să aleg pe cel mai lung, dar vă pot spune doar că unele cazuri au durat chiar și 3-4 ani. De asemenea, vă pot spune că lucrez pentru aceleași persoane, cazuri diferite. Oamenii au încredere și revin la Agenție, uneori cu probleme mici, pe care le-ar putea rezolva singuri, dar se simt mai bine dacă ne ocupăm noi de ele, alteori cu probleme serioase. Sunt persoane pentru care lucrez de 20 de ani. În categoria cazurilor lungi intră partajele de firmă, care necesită identificarea de bunuri sau disparițiile de persoane, tinere fugite de acasa sau traficate.
Care este primul lucru pe care îl faceți atunci când începeți să investigați o persoană?
Munca mea începe din momentul întâlnirii cu clientul. Am uneori și câte 3-4 întâlniri cu acesta, întâlniri în care întocmesc fișa de caz, în care sunt atentă la amănunte și pun multe întrebări. Aceasta înseamnă destul de multe ore.
Apoi, după redactarea Fișei de caz, pe care clientul meu o semnează și își asumă adevărul și corectitudinea datelor pe care mi le-a furnizat, stabilesc împreună cu acesta obiectivele cazului, întrebările la care clientul meu așteaptă răspuns. Ulterior, redactez un plan de lucru și stabilesc primele verificări. Multe dintre verificări pot fi făcute astăzi din birou, mă documentez cu privire la diferite aspecte ale cazului, ce instituții îmi vor fi utile în caz, unde anume trebuie să caut ceva etc.
Uneori, un studiu de caz poate însemna și câteva săptămâni de documentare, de întâlnire cu specialiști de a căror opinie am nevoie etc. Și, în final, investigațiile și acțiunile care duc la soluționarea cazului. Totul finalizat într-un Raport documentat.
Ce vă place cel mai mult la această profesie?
Profesia este fascinantă prin varietatea situațiilor pe care ți le aduce pe masa de lucru. Cel mai adesea legate de viața oamenilor, adevărate romane. Unele cu adevărat impresionante. De asemenea, îmi plac provocările. Întotdeauna sunt lucruri noi, solicitări noi, mereu și mereu ai ceva de învățat. Îmi place să mă testez permanent, să îmi forțez limitele și chiar să găsesc soluții atipice, neașteptate.
Practicarea acestei profesii v-a făcut să priviți oamenii altfel?
Indiscutabil, da. Trăind alături de ei evenimente din intimitatea lor, aducând lumina în conuri de umbră, descâlcind fire încurcate, am început să înțeleg mult mai bine natura umană, motivele pentru care lucrurile se întâmplă așa și nu altfel.
Am învățat să nu judec, să nu împart oamenii în buni sau răi, să înțeleg că sunt diferiți și fiecare are perspectiva sa. Oamenii vin la detectiv, cu încredere, cu speranță, să primească o soluție. Nu vin să fie judecați sau catalogați. Și mă simt onorată, dar și responsabilă că ei îmi acordă încrederea lor. Consilierea noastră este foarte importantă în toate cazurile. De aceea este și prevăzută în obiectul de activitate.
Am învățat să nu folosesc viața mea, convingerile și felul meu de a fi drept etalon pentru alții.
Care considerați că sunt greșelile de neiertat în această profesie?
Păstrarea confidențialității în toate cazurile și situațiile este regulă de aur. A încălca secretul profesional este una dintre cele mai grave greșeli. Cu consecințe ireparabile de cele mai multe ori. Tratarea unui caz pe care l-ai acceptat în funcție de preț sau de importanța clientului… Un caz acceptat este o obligație de onoare, asumată.
Minciuna este de neacceptat și de neiertat. Să scrii sau să spui neadevăruri este incalificabil. O altă greșeală este să accepți un caz atunci când știi că nu ai mijloacele necesare să îl rezolvi, să te supraestimezi și să faci promisiuni fără acoperire. Lista este mult mai lungă, dar mă opresc la acestea ca fiind de neacceptat.
Cum arată o săptămână a unui detectiv particular?
Pentru mine este întotdeauna foarte încărcată. Munca de birou și de documentare în cazuri, cititul corespondenței zilnice și răspunsuri, ședințe de analiză cu echipa de lucru, întâlniri cu avocați, cu experți, cu specialiști colaboratori, întâlniri cu clienții, participări la evenimente de orice fel, sociale, de afaceri, conferințe – unde un detectiv particular trebuie să fie întotdeauna prezent, să fie informat cu ce se întâmplă în jurul lui, în societate, în zona de afaceri, în politică. Și nu în ultimul rând, studiul publicațiilor de specialitate. Pentru cei care fac și multă muncă de teren, săptămâna este foarte concentrată și de multe ori, fără sâmbătă sau duminică.
Internetul vă ajută în profesie sau dimpotrivă?
Cred că nici nu îmi pot imagina un detectiv în secolul 21, fără internet și toate descoperirile tehnice care îi ușurează munca. Un telefon performant acum este un adevărat birou la purtător. Totul are o cu totul altă viteză, așadar, detectivul particular trebuie să aibă abilitatea de a utiliza tot ceea ce îl ajută să ajungă cât mai repede la informație.
Ce relația aveți cu poliția?
Având în vedere că Poliția, mai precis Inspectoratul General al Poliției este autoritatea care acordă licențele de funcționare pentru agențiile de detectivi și controlează legalitatea funcționării acestora, relația nu poate fi decât bună. Aș putea spune că în timp, ne-am acomodat unii cu alții și am învățat să colaborăm.
A existat într-adevăr o reținere din partea Poliției la început, dar cum totul evoluează, cred că astăzi complementaritatea domeniilor a fost bine înțeleasă și totul se desfășoară în spiritul colaborării: adică de partea legii.
Cum arată viitorul profesiei de detectiv particular în România?
Promițător. Am încredere în generația nouă de detectivi particulari. Vin oameni cu pasiune, cu abilitatea de a folosi un calculator, eliberați de multe prejudecăți și mentalități, care vorbesc cel puțin o limbă străină, capabili să răspundă provocărilor profesionale, ambițioși, care înțeleg să studieze, să se pregătească temeinic și mai ales înțeleg că înainte de a câștiga – trebuie să investești!
Personal, depun eforturi pentru a convinge că succesul în această profesie este o rețetă compusă din pregătire profesională permanentă, muncă, viziune și talent personal.
Nu vor fi multe agenții de detectivi particulari cel mai probabil, și nici milioane de practicieni, dar cu siguranță vor fi buni, pentru că altfel nu vor putea rezista pe piață.
Care este moto-ul după care vă ghidați în viața de zi cu zi?
„Nu neglijați amănuntele, căci ele alcătuiesc perfecțiunea, iar perfecțiunea nu este un amănunt.” (Platon)
Scurt chestionar:
Cartea preferată:
Stieg Larsson – Trilogia Millenium (Bărbați care urăsc femeile; Fata care s-a jucat cu focul; Castelul din nori s-a sfărâmat).
Geoge Arion – Detectiv fără voie
Personajul preferat (carte sau film):
Hercule Poirot (Aghata Christie)
Profesorul ( Fabrica de bani)
Melodia preferată:
Que Sera, Sera (Whatever Will Be, Will Be)
Țara preferată:
Italia
Spectacolul de teatru preferat:
Gaițele – Alexandru Kiritescu
Hobby-uri:
Călătoriile, lectura, muzica
CITEȘTE ȘI: